Decât în plus, mai bine în minus

by

IMG_00741frh

E tare plăcut atunci când știi că atât în clipele fericite, cât și în  cele mai puțin fericite, ai un braț de susținere, o vorbă bună la discreție, un suflet care să respire alături de tine. Și spun că acest lucru e suficient deoarece în aceste clipe niciun lucru material nu-ți stârnește emoții, nici nu-ți oprește izbucnirea lacrimilor. În schimb, atunci când o prezență e alături de tine, emoțiile se amplifică..și se amplifică în mod instantaneu stările de extaz sau tentativele depresive.

Ea își amintește de două momente prin care ai trecut și tu cu siguranță într-un fel sau altul.

Momentul trist

„Doar tristeţea ne trezeşte la realitate.”

A încheiat o iubire de liceu și nu putea să reacționeze în niciun fel: nu se simțea nici ușurată, dar nici tristă…era cu adevărat ciudat…asta până când a sunat-o cea mai dragă prietenă  întrebând-o cum este (neștiind de situația încheiată din acest capitol al vieții ei, dar cumva a simțit că ar avea nevoie de o voce apropiată…e acea intuiție știi?  Inexplicabilă dar totuși existentă și exactă). A fost suficient ca să plângă ca o proastă. A plâns de tristețe, dar odată cu lacrimile s-a descărcat, ușurându-și sufletul.

Uneori ai impresia că ești singur, dar tu trebuie să înțelegi că lumea asta e făcută ca nimeni să nu fie singur vreodată. Inconștient ai pe cineva lângă tine, fie întotdeauna fie ocazional. Acesta este principalul motiv pentru care temerile și problemele tale trebuie împărtășite, principalul motiv pentru care să nu taci vreodată. Tăcerea de cele mai multe ori te duce la depresie. Spune bine, spune prost, dar spune…orice ar fi spune exact ceea ce crezi. Care din noi nu a greșit cândva? Care dintre noi nu a strigat vreodată? Care din noi nu a cedat vreodată? Care?

Momentul fericit


Fericirea noastră cuprinde toate acele întâlniri, lungi sau scurte, care ne-au emoţionat frumos. Aceasta este, de fapt, viaţa.

Al doilea moment este acela în care ea a reușit să trăiască clipe la care cândva doar visa…în acele clipe tot ce își dorea era ca fiecare ființă în parte să aibă parte cândva de ceea ce ea tocmai trăia..și îi curgeau lacrimi pe ascuns..lacrimi de fericire în totalitate.

Aceste trăiri sunt condimentele care dau gust vieții. Cele mai frumoase amintiri nu se prăfuiesc niciodată, oricâte cărări ai străbate.

Ea și-a promis că nu va mai  lăsa anotimpurile să aducă întunericul în sublimul colț de lumină pe care îl mai avea, așa că a păstrat distanța, ascunzându-se în mare parte în sine. Și-a creat propriul glob în care nu mai lăsa pe nimeni…apoi și-a amintit principiile după care trăia.Nimeni nu a fost și nu va fi niciodată singur. Dacă toamna i-a dat bătăi de cap fentând-o cu ticăloșenie, iarna avea să vină cu un puhoi de căldură și zâmbete.

El tânjea…tânjea după o mână tandră care să-i atingă obrazul când nu mai putea concura cu crivățul; tânjea după o îmbrățișare puternică încărcată cu statornicie, speranță și duioșenie; tânjea după un suflet bun încă de când a descoperit necesitatea iubirii. Ea cum e copilăroasă de cele mai multe ori, îl tachina și se comporta cu el ca și când ar fi fost cel mai bun prieten, deși nu se cunoșteau mai deloc. Din senin a apărut ceva-ul acela despre care vorbesc toți înțelepții..a fost ceva neprevăzut. În aerul nopții respirația lui a aprins o sumedenie de mirodenii…ea era fascinată, atât de fascinată încât radia. Ar trebui să o vezi cum îi râde gura necontenit când calcă inconștientă pe teritoriul sentimentulului acela.

O înconjura cu fericire. Era tot ce avea nevoie. Ți-am mai zis că în spatele acelei imagini se ascunde o fată simplă, pricepută la bucătărie, cu cele mai ciudate tabieturi, dependentă de gumă Orbit și iubitoare de oameni cu suflet frumos.

Este simplu să fii fericit, dar este greu să fii simplu.

O învârtea în mulțime ca și când nimeni altcineva nu mai exista. Un deșert întreg își pierdea nisipul printre picioarele lor.

Iarna își întindea covoare de țurțuri pe urmele pașilor lor, ajutându-le mâinile să nu se desprindă vreodată. Părea a fi cel mai mândru din întregul Univers , aplecându-se ușor peste umărul înțepenit șoptindu-i: „Suntem doar noi doi în mijlocul furtunii și în loc să ne bată vântul, ne bat inimile ca una.”

Zilele următoare au fost nesmintit de visătoare cu toate că nu el nu i-a mai văzut ochii. I-a fost dor de ei o zi…ba două, până când a uitat să-i mai fie dor…a uitat sau n-a știut cum să-i fie dor.

Ea a fost cea care a făcut mereu sacrificii și era sastisită de aceeiași veșnici pași îngreunați…pași îngreunați care nu contau pentru cei în fapt. Ea trăgea cuvintele din gura lui, dar cu toate astea îl înțelegea perfect…din conversațiile lor nu lipsea înțelegerea pe care ea i-a oferit-o ore la rând…dar a existat și aici o limită. A fost momentul  în care intervenea timpul, distanța și comoditatea. Aceste trei elemente nu le pricepea, iar când el spunea: ” Timpul e de vină.” sau „Nu ești în orașul potrivit”, îi venea  să implore anularea tuturor îmbrățisărilor și privirilor, dar parcă tăcerea o lovea cu pietre. Ea nu era de plastic și avea nevoie de atenție…nu de mai multă atenție, ci doar de simpla atenție care lipsea cu desăvârșire; poate pentru că el nu știa cum funcționează lucrurile. Ea e genul de fată care dacă nu e motivată, pleacă…și pleacă într-un ritm alert de nu-i găsești nici urmă de pantof.

Uneori se urăște pentru umila înțelegere și răbdare de care dă dovadă, dar și de faptul că vede lucrurile așa de clar, când e atât de ușor să fii prost…cu toate astea vine un moment în care se mai satură și ea să facă pe Harap Alb, când Harap Alb ar trebui să fie cel care îi transmite energie dimineața și liniște noaptea. Dar e ușor să așteptăm, la fel cum e ușor să fii prost. E ușor să așteptăm ploaia de stele, dar nu e suficientă așteptarea atâta timp cât noi n-am ajuns sub cer. Sunt anumiți pași în viață care nu se îndeplinesc din senin, ci trebuie să ajutăm noi la îndeplinirea lor.

Țăranul freacă parbrizul aburit al cerului, până ies stelele-Mircea Cărtărescu

Ea încă are impresia că sunt din același film? Că un doi ar lua telecomanda sa-l dea mai tare dacă ar avea efect, dar el nu reacționează și doar staționează. Are așteptări mari de la ea, dar ea e speriată încă de ceea ce se întâmplă… dacă vede că timpul, distanța și comoditatea sunt elementele puse mai presus de sufletul ei și că sacrificiile nu au loc când vine vorba de ea…atunci renunță. Dacă a supraviețuit încărcăturii arzătoare a verii, schimbărilor toamnei, atunci cu siguranță va supraviețui și iernii bulversante.

Cuvintele s-au scurtat și mai tare, iar cu o privire tristă pentru ce nu va fi și cu o privire fericită pentru ce a fost a spus ușor:

fundalAlbsdd

IMG_0037 IMG_0038 best2 IMG_0033s IMG_0110d IMG_0115

Ovidiu Sebezan Photography

Ne vedem pe instagram: andreeavenue

0 Responses

What do you think?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *